Stau pitit în beznă și ascult încordat pașii care trec pe lângă mine. Dinspre silueta masivă se aude un fluierat nepăsător. Cizmele de piele trec liniștite pe lânga mine. Sprint peste scări, apoi un salt pe baloții care mă duc pe cornișă. Mă strecor pe lângă fațada clădirii strâns lipit de piatra rece, rugându-mă sa nu fiu văzut de siluetele care împânzesc curtea. Găsesc un geam deschis. Pft, amatori. Mă strecor înăuntru. Pe culoar se aud voci. Mă furișez până la ușă și trag cu ochiul prin gaura cheii. Ținta mea este acolo. Mă îndrept spre masa lungă din mijlocul camerei. Schimb între ele cele două pahare de pe masă, apoi ma furișez într-un colț. Doua siluete intră în încăpere și se îndreaptă spre masa lungă. Silueta mai masivă îmbie silueta mai subțire să guste un pic de vin de Chile. Silueta mai masivă își inmoaie buzele în pahar, apoi tușește, se încovoiaie, geme de durere și se prăbușește pe masă. Misiune îndeplinită. Sprint până la fereastră, apoi fuga pe cornișă până la marginea clădirii, apoi un salt pe conducta de deasupra și înca unul pe un acoperiș. Am scăpat. Ma frec la ochi și mă uit în jur. Pisica doarme dusă pe un scaun.
E dimineață. Duminică dimineață. Ora 8:00. Iar m-am trezit prea devreme și nu pot să adorm la loc. O voce somnoroasă a încercat să mă rețină lângă ea: “Hai, mai stai un pic…”. Nu am mai putut să stau. Nu pot să mă forțez să adorm. Prefer să-mi dedic aceste ore liniștite ale dimineții pasiunii mele – jocurile. Nu am fost niciodata un gamer înfocat, asta poate și pentru că niciodată nu am avut un calculator “în pas cu vremurile”, dar ocazional îmi place să mă scufund în atmosfera jocului, să evadez în altă lume. Am ajuns la 33 de ani și tot îmi place să-mi pierd vremea în lumi virtuale, pe post de asasin, agent special, stalker, băiețel cu puteri psihice etc. De-alungul vremii m-am tot lăsat atras de diverse lumi, care mai de care mai pline de suspans, lumi care mi-au “mâncat” nopțile și mi-au marcat tinerețea. Încă îmi mai aduc aminte cu plăcere despre toate emoțiile trăite când am jucat…
…Seria Splinter Cell – Le-am jucat pe toate, de la “Splinter Cell” până la “Conviction”, și a fost primul joc “stealth” pe care l-am jucat. Ultimul din serie mi s-a părut că începe să ia o turnura comercială, axându-se mai mult pe “cum să omori oameni și să nu fii descoperit” decât pe “cum să termini misiunea și să nu fii descoperit”.
…Psychonauts – cel mai mișto joc jucat de mine vreodată. Cu toate că la bază este un platformer are o poveste excepțională în spate, personajele sunt foarte bine conturate, puzzle-urile sunt destul de grele cât să-ți dea ușoare dureri de cap si, poate cel mai important lucru din toate, este foarte foarte haios.
…Seria S.T.A.L.K.E.R. – cea mai mișto atmosferă creată vreodata de un joc video. Hărțile sunt imense, peisajele te lasă cu gura căscată, iar spaimele pe care le-am tras când se repeazea vreun mutant noaptea spre mine sunt de neuitat. Singura mea părere de rău este că n-am avut timp să-l joc cât mi-aș fi dorit. M-am apucat de primele două, am ajuns destul de departe și atât. Păcat. Mă gândesc să reiau aventurile…
…Seria Portal – cum să nu-ți placă Portal?! L-am descoperit destul de târziu (în ideea de a vedea “ce naiba e cu Portal ăsta”) dar și atunci când l-am descoperit nu m-am urnit din fața calculatorului o zi întreagă. Am jucat ambele jocuri, iar Steam Workshop este o sursă inepuizabilă de puzzles.
Acum mă distrez cu Dishonored. Pe de-o parte mediul în care te miști este foarte bine realizat, scenele de lupta la fel, iar “blink”-ul este cea mai tare chestie pe care am vazut-o într-un joc. Pe de altă parte elementele de “stealth” (cu care se laudă jocul) sunt destul de subțirele: ca să fii ascuns nu trebuie să fii neapărat pe întuneric, ci doar să stai oarecum pitit după ceva; gărzile nu se prind că partenerul lor pe care tocmai l-ai anihilat lipsește; gărzile pe care le amețești puțin nu se mai ridică deloc (în Splinter Cell se ridicau după o vreme și veneau să te caute)… Este un “stealth action” pentru copii. O să vă mai povestesc eu despre el…
