Dumneseule, nu mai vine odată Aviatorilor! Ah, uite, aici… Cobor din metrou, urc scările în fugă, ies la suprafaţă… Ah, uite intrarea în parc. Evit să fiu călcat de o maşina, intru în parc şi iată-ma în faţa ei. Becul verde sclipeşte, semn că totul e în regulă, uraaa! Mă arunc cu toată forţa pe buton, trece o secundă (cea mai lunga secundă…) şi uşa se deschide cu un hârşâit metalic. Păşesc înăuntru, uşa se închide şi… ooooooh, ce bine eee. Conţinutul vezicii mele se goleşte treptat în vasul mizer, în timp ce pe mine mă cuprinde o dulce toropeală. Deodată uşa începe să zdrăngăne violent, zguduită din afară (după capul meu). Ah, un nerăbdator. Termin treaba, trag nădragii pe mine, apăs butonul verde şi uşa se deschide. Afară mă întâmpină un soare orbitor. Ah, ce frumoasă este viaţa!

Langa cabină, un nene se pişa.